Aveam odată, într-o glastră,
Dintr-un cristal, sensibil, fin,
Pe un pervaz, la o fereastră,
Trei roşii trandafiri şi-un crin.
Ce stranie alăturare,
Total opusă legii firii,
Aşa o delicată floare,
Într-un pocal cu trandafirii!
I-a luat aseară bunicuţa,
C-aşa e dânsa,grijulie,
Şi le-a dat apă cu cănuţa,Şi un bănuţ,...aşa,... să fie!
Afară,-n stratul din grădină,
În frigul aspru şi zbanghiu,
Se ridica, lângă-o sulfină,
Un trandafir portocaliu.
Avea pe vârf, cumva, lăsate,
Un număr mare de petale
Dar şi şuviţe adunate
Pe zonele occipitale.
Creştea cu spini şi cu prestanţă,
Aşa cum trandafirii cresc,
Împrăştiind în ambianţă,
Un damf de rom marinăresc.
Din vază chicotea buchetul,
Că-n casă-i cald şi este bine,
Şi-afară,-ncetul cu încetul,
Te uită, iarna cruntă vine.
Dar, vai, nenorocită fază,
Numai un pic bătut-a vântul,
Că geamul s-a izbit de vază
Făcând-o una cu pământul.
Iar trandafirul din poiată,
Udat şi adăpat de ploi,
A înflorit a doua dată,
Iar cei cu crinul... la gunoi!
Rezultă-nvăţături morale:
Când pierd contactul cu pământu’,
Buchetele artificiale,
Le-mprăştie pe dată vântu’!
